Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amundoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliv şi chiabur, pentru că unde punea el mîna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sarac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dînsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii. Nevasta acestui sarac era muncitoare şi bună la inimă. Iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgîrcită. Vorba veche: "Tot un bou ş-o belea". Fratele cel sarac - sarac să fie de păcate! - tot avea şi el o păreche de boi, dar cole: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, amundoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dinşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tînjală, cerceie, coasă, hreapcă, ţăpoiu, greblă şi cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Şi cînd avea trebuinţă de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-1 poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:

- Frate, frate, dar pita-i cu bani, barbate.

- Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oiu ajuta eu, cine să-1 ajute?

Nevasta, nemaiavînd încotro, tăcea şi înghiţea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau două-trei zile la mijloc, şi se trezea 1a uşa ei cu Dănilă, cumnatu-său, cerînd să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din pădure, ba făină de 1a moară, ba căpiţi din iarmroc, ba multe de toate.

- Măi frate zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăţia noastră!... Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti ş-un car? A1 meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul sa strică. Ş-apoi, ştii vorba ceea: "Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcăiele�.

- Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinîndu-se în cap, ce să fac?

- Ce să faci? Să te-nvăţ eu: boii tăi sunt mari şi frumoşi; ie-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi mai ieftini, iar cu banii rămaşi cumpără-ţi şi un car, şi iaca te-ai făcut gospodar.

- Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? aşa am să fac.

Zicînd aceste, se duce la dînsul acasă, îşi ie boii de-o funie şi porneşte cu ei spre tîrg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia căruia-i mînca cînii din traistă, şi toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. Tîrgul era cam departe, şi iarmarocul pe sfîrşite. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că aşa îi era porecla, pentru că atîta odor avea şi el pe lîngă casă făcut de mîna lui). El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: "Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atîta."

Mergînd el cu Duman şi Tălăşman ai săi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe cînd suia un deal lung şi trăgănat, un alt om venea dinspre tîrg cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci şi pe care îl trăgea cu mînele singur, la vale cu propele şi la deal cu opintele.

- Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smuceau din funie, văzînd troscotul cel fraged şi mîndru de pe lîngă drum. Stăi puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva.

- Eu aş sta, dar nu prea vre el să steie. Dar ce ai să-mi spui?

- Carul dumitale parcă merge singur.
- D-apoi� mai singur, nu-l vezi?br> - Prietene, ştii una?
- Ştiu dacă mi-i spune.

- Hai să facem treampa; dă-mi carul şi na-ţi boii. Nu vreau să le mai port grija în spate: ba fîn, ba ocol, ba să nu-i mănînce lupii, ba de multe de toate� Oiu fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur.

- Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e într-adins?

- Ba nu şuguiesc, zise Dănilă.

- Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dumnezeu! Să-ţi aibi parte de car, şi eu de boi!

Apoi dă carul, îşi ie boii, pleacă pe costişă într-o parte spre pădure şi se cam mai duce. Istalalt, adecă Dănilă, zice în gîndul său:

"Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar răzgîndi; dar parcă nu era ţigan, să întoarcă."

Apoi îşi ie şi el carul şi porneşte tot la vale înapoi spre casă.

- Aho! Car nebun, aho! Cînd te-oiu încărca zdravăn cu saci de la moară, ori cu fîn din ţarină, atunci să mergi aşa!

Şi cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. Dar de la o vreme valea s-a sfîrşit şi s-a început un deal, cînd să-l suie la deal, suie-l dacă poţi!� Hîrţi! încolo, scîrţi! încolo, carul se da înapoi.

- Na! car mi-a trebuit, car am găsit!

Apoi cu mare greutate hartoieşte carul într-o parte, îl opreşte în loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gînduri.

- Mă!� asta încă-i una! De-oiu fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă� Ba e Prepeleac, ba nu-i el�

Cînd iaca un om trecea iute spre tîrg c-o capră de vînzare.

- Prietene, zice Dănilă, nu mi-ai da capra ceea, să-ţi dau carul ista?

- Apoi� dă� capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună de lapte.

- Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ţi carul şi dă-mi-o!

Cela nu se pune de pricină, dă capra şi ie carul. Apoi aşteaptă pănă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură cască tot pe loc.

- Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ştiu încaltea că bine l-am boit!

Ie apoi şi el capra şi porneşte iar spre tîrg. Dar capra, tot capră; se smucea în toate părţile, încît îi era acum lehamite de dînsa.

- De-aş ajunge mai degrabă în tîrg, zise Prepeleac, ca să scap de rîia asta.

Şi, mergînd el mai departe, iaca se întîlneşte c-un om ce venea de la tîrg c-o gîscă în braţe.

- Bun întîlnişul, om bun! zise Dănilă.

- Cu bine să dea Dumnezeu!

- Nu vrei să facem schimb? să-ţi dau capra asta şi să-mi dai gîsca.

- N-ai nimerit-o, că nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de sămînţă.

- Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ţi dau şi eu o sămînţă bună.

- De mi-i da ceva adaos, poate că ţi-l dau; iară de nu, norocul gîştilor de-acasă; că are să facă un otrocol prin ele, de s-a duce vestea!

În sfîrşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! Apoi înşfacă gînsacul şi pleacă tot înainte spre tîrg. Cînd ajunge în tîrg, gînsacul, dorit de gîşte, ţipa cît îl lua gura: "ga, ga, ga, ga!"

- Na! c-am scăpat de dracul şi am dat peste tată-său; acesta mă asurzeşte! Las', că te însor eu şi pe tine acuş, măi buclucaşule!

Şi, trecînd pe lîngă un negustor de pungi de vînzare, dă gînsacul pe-o pungă de cele pe talger şi cu baierele lungi, de pus în gît. Ie el punga, o suceşte, o învîrteşte ş-apoi zice:

- Na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o! Dintr-o păreche de boi de-a mai mare dragul să te uiţi la ei am rămas c-o pungă goală. Măi! măi! măi! măi! Doar ştiu că nu mi-i acum întăiaşi dată, să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat minţile!

Mai şede el cît şede de cască gura prin tîrg, ş-apoi îşi ie tălpăşiţa spre casă. Şi, ajungând în sat, se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie.

- Bine v-am găsit, bădiţă!

- Bine-ai venit, frate Dănilă! Da' mult ai zăbovit la tîrg!

- Apoi dă, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întîlnit cu zăbava.

- Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg?

- Ia, nu prea bună! Bieţii boişorii mei s-au dus ca pe gura lupului.

- Vro dihanie a dat peste dînşii, ori ţi i-a furat cineva?

- Ba! I-am dat eu singur cu mîna mea, bădiţă.

Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost şi ce-a păţit; iar la urma urmelor zise:

- Ş-apoi, ce mai atîta vorbă lungă, dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă dragă.

- Mă! da, drept să-ţi spun, că mare nătărău mai eşti!

- Apoi dă!� bădiţă! păn-aici, toate-au fost cum au fost, da' de-acum am prins eu la minte� Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde; căci e brînză, nu-i bărbînţă. Iaca, îţi dau şi dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. Şi te mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi macar o dată carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure la nevastă şi la copii, că n-au scînteie de foc în vatră, sărmanii! ş-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred că nu te-oiu mai supăra.

- Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfîrşească. Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ţi mai dau o dată carul, dar asta ţi-a fi cea de pe urmă.

Lui Dănilă atîta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăţîne-său şi porneşte. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac care era mai mare şi trage carul lîngă el; şi, fără să dejuge boii, începe a tăie copacul, ca să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocăneşte el cît bocăneşte, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă şi peste boi de-i ucide!

- Na! că făcui pacostea şi frăţîne-meu! Ei, ei acum ce-i de făcut?� Eu cred că ce-i bine, nu-i rău; Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oiu pute smomi pe frate-meu să-mi împrumute şi iapa, să fug apoi cu ea în lume, şi copiii şi nevasta să-i las în ştires Celui-de-sus.

Aşa zicînd, porneşte şi, mergînd prin pădure, s-a rătăcit. După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de-un heleşteu şi, văzînd nişte lişiţe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una şi s-o ducă peşchiş frăţîne-său� Dar lişiţile, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a scufundat şi Prepeleac a rămas bătînd în buze.

- Mă!� că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede că mi-a luat cineva din urmă!

Apoi dă din umere şi porneşte; mai merge el cît merge, pînă ce, cu mare greu, găseşte drumul. Apoi o ie la papuc şi, hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, şi pe loc cîrpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în părete.

- Frate, mai fămi un bine şi cu iapa, ca să mîn boii de călare; în pădure a plouat grozav, şi s-a făcut o mîzgă ş-un gheţuş, de nu te mai poţi de feliu ţine pe picioare.

- Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii! Haiti! lipseşti dinaintea mea şi du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău!

Iapa? Las' pe Dănilă, că ştie el unde-a duce-o: să-şi iertăciune de la boi şi ziua bună de la car. Apoi iese pe uşă, pune mîna pe iapă şi pe-o secure, şi tunde-o! Cînd se trezeşte frate-său, ie iapă dacă ai de unde! Prepeleac era tocmai la heleşteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăţîne-său.

- Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise el.

Şi deodată se şi apucă. Face mai întîi o cruce ş-o înfinge în pămînt, de însamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bună de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă; şi tot aşa dondănind el din gură, iaca se trezeşte dinaintea lui c-un drac ce ieşise din iaz.

- Ce vrei să faci aici, măi omule?

- Da' nu vezi?

- Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul şi pădurea de pe-aici sunt ale noastre.

- Poate-i zice că şi răţele de pe apă sunt ale voastre, şi toporul meu din fundul iazului. V-oiu învăţa eu pe voi să puneţi stăpînire pe lucrurile din lume, cornoraţilor!

Dracul, neavînd ce-i face, huştiuliuc! în iaz şi dă de ştire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dînşii, şi Scaraoschi, căpetenia dracilor, găseşte cu cale să trimeată pe unul din ei c-un burduf de bivol plin de bani, să-l deie pusnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo.

- Na-ţi, mă, bani! zise dracul trimis; şi să te cărăbăneşti de aici; că, de nu, e rău de tine!

Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac şi la bani� dă din umere ş-apoi zice:

- Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii decît pusnicia, că v-aş arăta eu vouă!

Dracul răspunde:

- Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ie-ţi bănişorii şi caută-ţi de nevoi.

Apoi lasă banii şi se întoarnă în heleşteu, unde găseşte pe Scaraoschi tare mîhnit pentru perderea unei comori aşa de mari, cu care ar fi putut dobîndi o mulţime de suflete.

Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dînsul.

- Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ie din drum. Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în samă, să-ţi vie cu banii de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat!

Pe cînd se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un alt drac din iaz i se înfăţişează înainte, zicîndu-i:

- Măi omule! Săpînu-meu s-a răzgîndit; el vrea mai întîi să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii.

"Ia, acu-i acu! zise Prepeleac în gîndul său, oftînd.

Dar este o vorbă: tot bogatul minteos şi tînărul frumos. Dănilă mai prinsese acum la minte.

- Puterile? Ei, cum şi în ce fel?

- Iaca cum: dintru-ntăi şi dintru-ntăi, care dintre noi amîndoi a lua iapa în spate şi va încunjura iazul de trei ori, fără s-o puie jos şi să se răsufle, al aceluia să fie banii.

Şi cum zice, şi umflă dracul iapa în cîrcă şi într-o clipă înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzînd atîta putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot îşi ţinu firea şi zise:

- Măi Michiduţă! doar eu te credeam mai tare decît eşti! Aşă-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numai între picioare; şi îndată se şi azvîrle pe iapă şi încunjură iazul de trei ori, fără să răsufle.

Dracul atunci se miră mult de asta şi, neavînd ce mai zice, iscodi alta.

- Acum să ne întrecem la fugă, zise el.

- Măi Michiduţă! da' cu mine ţi-ai găsit că poţi tu să te întreci din fugă?

- D-apoi cu cine?

- Vină încoace, să-ţi arăt eu cu cine!

Apoi merge împreună cu dracul în nişte porumbrei, unde vede un iepure dormind, şi i-l arată.

- Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos şi mititel?

- Văd.

- Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţine-te! Şi cînd l-oiu trezi din somn, să te ei după el. Şi-odată şi strigă u! ta! na! na! na!�

Atunci iepurele sare, şi dracul după el. Fug ei cît fug, şi de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pănă acum toţi rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă şi el de dracul. Pe cînd Dănilă se ţinea cu mîna de inimă, rîzînd de prostia dracului, iaca şi acesta se înturna gîfîind.

- Mă! da' sprinten şi sprinţăroiu copil mai ai, drept să-ţi spun! Cînd aproape-aproape să pun mîna pe dînsul, i-am pierdut urma, şi să te duci, duluţă!

- Samănă tătăne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai poftă să te întreci şi cu mine?

- Ba mai pune-ţi pofta-n cuiu!� Mai bine să ne întrecem din trîntă.

- Din trîntă? Doar de ţi-e greu de viaţă. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proşti; d-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce eşti. Ascultă! Eu am un unchi bătrîn de 999 de ani şi 52 de săptămîni, şi, de-l vei pute trînti pe dînsul, atunci să te încerci şi cu mine, dar cred că ţi-a da pe nas.

Zicînd aceste, porneşte înainte şi face semn dracului cu mîna, să vie după el. În fundul pădurii, sub nişte stînci, se afla o bizunie de urşi, peste care dăduse Prepeleac, umblînd cîteodată, ca pusnic ce se găsea, după vlăstări sălbatice şi după zmeură. Ajungînd ei aproape, Dănilă zise:

- Iaca locaşul unchiului meu. Întră înlăuntrul; ai să-l găseşti dormind în cenuşă, cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele şi dinţii i-au căzut mai bine de o mie de ani.

Dracul, cînd n-are ce face, ştiţi ce face� Întră înlăuntru şi începe a-şi purta codiţa cea bîrligată pe la nasul uncheşului. Atîta i-a trebuit lui moş Ursilă, ş-apoi las' pe dînsul! Deodată sare mînios din bîrlog, haţ! dracul subsuoară şi-l strînge cu atîta putere, de era să-şi deie sufletul, şi ochii i-au ieşit afară din cap cît cepele de mari.

- Na! nu cauţi, ş-o găseşti! zise Dănilă, care privea de departe vălmăşagul acesta şi se strica de rîs. Dar nu ştiu ce face dracul, că face el ce face, şi cu mare greutate scapă din labele lui moş Ursilă. Dănilă, cum vede pe drac scăpat, bun teafăr� se face că-l scoate.

- Ia las', măi omule, las'! nu-ţi mai face obraz. Dacă ai ştiut că ai un moş aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el?

- Da' ce? Nu ţi-a plăcut? Hai şi cu mine!

- Cu tine, şi numai cu tine, m-oiu întrece din chiuit, şi care din noi o chiui mai tare, acela să ieie banii.

- Bun!� zise Dănilă în gînd; las', că te-oiu chiui eu! Măi Michiduţă! Ia chiuie tu întăi, ca să te aud cum chiui.

Atunci dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mînele de torţile ceriului, cască o gură cît o şură, şi, cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sparie; dracii ies afară din iaz cîtă frunză şi iarbă! Şi oleacă numai de nu s-a răsipit bolta cerului. Dănilă însă şedea călare pe burduful cu banii şi, ţinîndu-şi firea, zise:

- Mă! da' numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dată.

Dracul chiuie şi mai grozav.

- Tot nu te-am auzit. Încă o dată!

Dracul chiuie ş-a treia oară, aşa de tare, de credeai că s-a rupt ceva într-însul.

- Acum nu te-am auzit nici atîta� Aşa-i c-a venit şi rîndul meu?

- Mai aşa!

- Măi Michiduţă! cînd oiu chiui eu, ai să asurzeşti ş-au să-ţi sară creierii din cap. Înţeles-ai tu? Însă eu îţi priesc bine, dacă-ai vre să mă asculţi.

- În ce fel?

- Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să mai trăieşti.

- Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor!

Atunci Dănilă leagă strîns c-un ştergar gros de cîlţi ochii şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ie o drughineaţă groasă de stejar în mînă, căci, cît era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decît în sfînta cruce, şi pîc! la tîmpla dracului cea dreaptă, una!

- A� leu! destul! Nu mai chiui!

- Ba nu! Stăi, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! şi la stînga una!

- Va� leu! destul!

- Ba nu-i destul! şi-i mai trage şi-n numele tatălui una!

- A� uleo! strigă dracul îngrozit! şi, cu ochii legaţi, cum era, văicărindu-se grozav şi zvîrcolindu-se ca şarpele, se aruncă în iaz, spunînd lui Scaraoschi cele întîmplate şi că nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta.

Dănilă însă ofta din greu lîngă burduful cu banii şi se tot frămînta cu gîndul ce-i de făcut. Cînd, iaca al treilea drac i se înfăţişează înainte, c-un buzdugan straşnic de mare în mînă, pe care îl trînteşte la pămînt şi zice:

- Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii.

"Na! Dănilă, zice el în gîndul său, aşă-i c-ai sfeclit-o?"

Dar vorba ceea: "Nevoia învaţă pe cărăuş."

- Ia zvîrle-l tu întăi, măi dracule!

Atunci dracul ie buzduganul de coadă, şi, cînd îl zvîrle, se suie aşa de tare, de nu se mai vede; şi abia după trei zile şi trei nopţi, căzînd jos, cu mare străşnicie s-a cufundat în fundul pămîntului, de s-au zguduit temeliile lumii!

- Ia azvîrle-l şi tu acum, zise dracul îngîmfat.

- L-oi azvîrli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întăiu la faţa pămîntului, cum a fost şi la tine.

Dracul ascultă şi-l scoate.

- Haiti! mai răpede, mai răpede, că n-am timp de aşteptat�

- Mai îngăduieşte puţin, tartarule, că nu te trag copiii de poale!

Dracul îngăduie, căci n-are încotro.

Nu trecu mult şi ziua se călători. Cerul era limpede, şi luceferii sclipitori rîdeau la stele, iară luna, scoţînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul.

- Da' nu-l mai zvîrli, omule?

- Ba am să-l zvîrl de-acum; dar îţi spun dinainte, să te ştergi pe bot despre dînsul.

- De ce?
- Iaca de ce: vezi tu colo în lună nişte pete?
- Le văd.

- Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare nevoie mai au de fer, ca să-şi potcovească caii. Ui'-te bine şi vezi cum îmi fac semn cu mîna, să le dau buzduganul ista; ş-odată şi pune mîna pe dînsul.

- Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l putem da nici pentru toată lumea; ş-odată-i şi smunceşte buzduganul din mînă, şi fuga cu el în iaz, spunînd lui Scaraoschi ce era să păţească cu buzduganul.

Atunci Scaraoschi, îngrijit şi mînios grozav, chemă înaintea sa pe toată drăcimea şi bătu din picior, strigînd:

- Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit!

Pe loc şi vine unul înaintea sa, tremurînd.

- Să trăiţi, mîrşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă.

- Mergi! şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac mai mare.

Atunci dracul porneşte c-o falcă-n cer şi cu una-n pămînt, şi într-o clipă şi ajunge la pusnicul Dănilă.

- Măi omule, zise dracul. Tu, cu şmichiriile tale, ai tulburat toată drăcimea; da' acuş am să te vîr şi eu în toate grozile morţii! Hai să ne blăstămăm, şi care dintre noi amîndoi a fi mai meşter, acela să ieie banii!

Şi-odată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură şi a descînta, că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochiu din cap. Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească şi păcatele iepei frăţîne-său, a caprei, a gînsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. Pesemne blăstămul gîştelor văduvite l-au ajuns, sărmanul!

Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat cînd se depărtează de poftele lumeşti şi se gîndeşte la fapte bune!� Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul� Ş-apoi ce este mai gingaş decît ochiul? Dănilă crăpa de durere! dar, oricît îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii şi zise:

- Nu mă sparii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eşti! Am să te fac să-ţi muşti mînile şi să mă pomeneşti în toată viaţa ta!

- Dă, dă, nu mai dondăi atîta din gură şi blastămă şi tu acum, să te văd cît eşti de meşter.

- Ai să iei burdufu cu banii în spate şi ai să mergi la casa mea, căci blăstămurile părinţeşti nu-s la mine. Înţeles-ai?

Şi, cum zice, încalecă şi Dănilă pe burduf; iară dracul-i umflă în spate şi zboară iute ca gîndul taman la casa lui Dănilă Prepeleac.

Copiii şi nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntaţi. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume; şi ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit.

- Dragii tatei, băieţi! Ia veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blăstemurile părinteşti: ragila şi peptenii de peptănat cîlţii!

Băieţii încep a curge toţi, care dincotro, cu blăstemurile părinţeşti în mînă. Îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară.

- Puneţi mîna, copii, pe jupînul ista, şi începeţi a-l blăstăma cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumisale.

Atunci lasă pe copii, că şi dracul fuge de dînşii. Au tăbărît cu toţii pe dînsul şi l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ş-au început dracul a ţipa cît îl lua gura; şi scăpînd cu mare greu din mînile lor, hîrşcîit şi stîlcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi.

Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat pe nimene şi scăpînd deasupra nevoiei, a mîncat şi a băut şi s-a desfătat pănă la adînci bătrîneţe, văzîndu-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.